Abisuri ale gîndirii şi simţirii umane

      Oare viaţa umană nu este un pelerinaj în abisuri,din moment ce orice problemă serioasă pe care o formulează atât omul pentru el însuşi,cât şi lumea pentru om,conducerea gândirea în abisuri ?

     Căutând adevărul,pătrunzând în lăcaşul adevărului,gândirea omului se sfărâmă întotdeauna de abisuri înfricoşătoare.  Şi ce se întâmplă cu problema dreptăţii,a bineluişi a răului ?

  Gândirea nesătulă a omului,călăuzită de un anume impuls,se avântă cu entuziasm de la o problemă la alta,dar nu reuşeşte să-şi afle îndestularea.

   Şi întotdeauna se petrece aşa până când nu-şi asumă,într-o încordare maximă, chestiunea referitoare la Dumnezeu şi la om-problemă capitală,de a cărei rezolvare

 atârnă soartă umană în această lume.

                    Ai urmărit ,misterul omului şi ce ai descoperit ?

    Neîndoielnic,ai aflat abisuri cumplite,de care fie cugetul,fie inima,fie conştiinţa ta se sparge în mii de fărâme.Calea către adevărul despre om duce...ah! ...în care neguri ,în care abisuri !?!

        Acolo gândirea înnebuneşte de durere,de întristare,de strigăt,ca şi cum ar păşi într-un iad fără margini,unde nu domnesc decât ,,plângerea şi scrâşnirea dinţilor’’(Mt 8,12)Şi se va întâmpla aşa până ce,în spatele tuturor negurilor
şi prăpăstiilor,vei descoperi sâmburele heruvimic al fiinţei umane –pe Dumnezeu.

Doar cu El păşeşti pe căi luminoase care duc la dezlegarea deplină     

a celor mai încurcate probleme pentru fiinţa omenească .

        Omul –ce abisuri din infinitul mare se află înlăuntrul infinitului mic !

                               Şi ce se petrece cu bobul de nisip ?

       Acolo nenumărate taine se zbat şi se dizolvă într-o prăpastie fără fund...Există ceva anume în lumea noastră terestră care să nu fie un abis pentru gândirea umană ?

  Atunci când ochiul tău priveşte cu seriozitate faţa aproapelui ,câte mistere şi enigme nu va desluşi că se află acolo !

     Iată ,oriunde sufletul tău se va întinde să se odihnească,patul de sub el se va preface de fiecare dată în cărbuni aprinşi,devenind un pat procustian...

  Şi tu ,gândirea mea,cum stai nestingherită ca pe un tron,înlăuntrul omului,în micul său trup ?Cel mai trist lucru dintre toate este faptul că fiecare abis al tău se afundă mai jos de orice hău,care şi atunci când se ridică la înălţime rămâne cu neputinţă de atins,pentru că este nesfârşit şi neţărmurit.

 

 Şi tu,simţirea mea,nu eşti oare sora geamănă,

sau strămoaşa,sau urmaşa,

sau părintele  acestei tristeţi ?

   Există multe goluri în mintea omului,

multe cotloane în conştiinţa şi cu mult mai multe

 în inima omenescă.

     Şi acelea sunt cele mai cutremurătoare 

şi înfricoşătoare abisuri ,care îl înconjoară pe om.

                                            De unde provin ?

     Din răutatea noastră omenească,din răutatea umanităţii:izvorăsc din păcatul nostru omenesc,din păcatul omenirii.

  Păcatul e,într-adevăr ,un seism,pentru că păcatele sunt neîndoielnic,asemenea unor cutremure ,care răvăşesc întreg sufletul,şi mintea,şi inima,astfel încât dau naştere înăuntru unor prăpăstii,eroziuni,abisuri.

  Şi noi ne prăbuşim într-aceste abisale ruine lăuntrice.

  Cu toate acestea,fiecare păcat este o boală a minţii,slăbiciune a inimii,maladie a sufletului,o boală care,fără încetare,zămisleşte din sine însăşi moartea şi toate cele aducătoare de moarte.

   Şi, mai presus de toate,fiecare păcat este un iad aflat fie în inimă,fie în suflet,fie în minte.

 Cel care nu simte aşa încă nu a ajuns pe deplin om,gândirea sa este plină de

                 ,,păcatul cel nesăţios ’’şi  ,, se desfată în rătăcirile lui  ’’

                  Păcatul ,cu toate puterile lui,săvârşeşte un singur lucru :

                         îl dez-îndumnezeieşte şi îl dezumanizează pe om.

    De aceea,păcatul este într-adevăr păcat,pentru că se împotriveşte lui Dumnezeu cu toată puterea sa, nu-L voieşte pe Dumnezeu şi le îndepărtează pe toate de El şi de cele dumnezeieşti.

Îndepărtându-l pe om de Dumnezeu,păcatul îl ţine departe de ceea ce face din el o fiinţă preţioasă,unică şi dumnezeiesc nemuritoare.

  Procesul dez-îndumnezeirii omului se desfăşoară întotdeauna concomitent cu procesul dezumanizării ,altfel spus acest proces are o valenţă atât singulară,cât şi duală. Este o realitate evidentă în universul nostru terestru ,cu cât mai puţin Se sălăşluişte Dumnezeu în om,cu atât mai puţin intră omul în comuniune cu aproapele său.

        Oare în sufletul unui ateu mai există vreo urmă de umanitate ?

Un ateu este inevitabil şi întotdeauna anti-om,şi,prin urmare,şi un ne-om.

  Numai atunci când gândirea umană se va adânci în Logosul atotcuprinzător,se vindecă pe sine de toate rănile,se tămăduieşte de toate bolile,izbăvindu-şi sinele de toate morţile,precum disperarea ,scepticismul,relativismul,pesimismul,şi,în general,de orice vampirism,care nu este altceva decât satanismul camuflat. 

   Afundându-se gândirea umană în Gândirea atotcuprinzătoare,se botează şi se împărtăşeşte de ceea ce este Veşnic,de ceea ce este dumnezeiesc şi omenesc,astfel încât nici un uragan nu este în stare s-o arunce în disperare,frică,vampirism,demonism sau iad.

       Orice om trebuie să recunoască,următorul fapt :numai în Dumnezeu-Omul

   Gândirea omului se preschimbă în Atotgândire,întru Logosul Însuşi.Fără Dumnezeu-Omul,gândirea omului este cu totul nesăbuită. 

    Puterea gândirii omeneşti este nesfârşită şi nemărginită,fiindcă îşi are originea în Cel nesfârşit şi nemărginit.Pentru aceea,numai în El gândirea omenească se metamorfozează din nefiinţă în Fiinţă care este deasupra a toate,trecând de la moarte la viaţă,de la efemer la eternitate.

   Până în acea clipă gândireaeste pentru om fie o şa foarte grea,fie cea mai mare întristare,fie cel mai întunecat iad,fie,atot-tristeţea,iadul însuşi.

Gândirea se face Rai,Rai cu totul pentru om numai dimpreună cu Dumnezeu-Omul şi întru Dumnezeu-Omul .Dacă nu este aşa,arătaţi-mi(calea)voi,cei oprimaţi de gîndirea voastră ?

                   Dar unde se află El, Dumnezeu-Omul ?

Iată-L ,se află îndărătul fiecărui abis,întotdeauna Mântuitorul se află îndărătul oricărui iad,oricărei morţi,oricărui păcat,oricărei tristeţi,şi mereu este bucurie şi bună-vestire,unica bucurie eternă şi singura bună-vestire veşnică pentru gândirea omului,pentru simţire,pentru conştiinţă,pentru suflet.

            Şi aceasta,în toate vieţiile de pe pământ,ân toate veşniciile.

Toate sunt pentru om blestem,iad,până vor ajunge să se prefacă în realităţi divino-umane.Dimpreună cu Dumnezeu-Omul toate ale omului se fac Rai,Rai,Rai.

   

Şi nu există sfârşit pentru bucuria ta,omule,câtă vreme eşti om,pentru că numai dimpreună cu El şi întru El simţi că eşti om veşnic,om ceresc,heruvimic.om cu chip dumnezeiesc. Este tristeţe,atot-tristeţe,o,fraţii mei de tărână ,să fii om fără Dumnezeu-Omul Hristos !

   Această tristeţe şi bucurie,asemenea unor bâiguieli,sunt cuprinse în aceste Abisuri ale gândirii şi simţirii umane,....de la început şi până la sfârşit o spovedanie,în care este prezent întreg sufletul,cu toate răstignirile,dar şi cu toate învierile lui.

 Coborâm fără a ne preface în fiecare moarte,în fiecare iad,şi din acestea

 nu ne poate scoate ,pe nici unul dintre noi,decât Dumnezeu-Omul Hristos,

       Domnul Cel înviat,

Singurul Biruitor al morţii şi Singurul 

Care ne mîntuieşte de păcat în oricare

dintre lumi,văzute,nevăzute,fizice şi metafizice.

                                                      Arhimandrit dr.Iustin Popovici