Motto

Sacrificiul sacrificiilor e acela de a suferi si a muri pentru pacatele pe care nu le-am comis( ele nu sunt in Mine ) dar Le-am asumat si asta numai Iisus Hristos a facut !
Să biruiesc lipsa de măsură a răului printr-o iubire şi un bine fără măsură pentru că nimic nu dăinuie în afara iubirii !
Textele ce le pun la dispoziţia cititorului nu au intenţia să ofere răspunsuri finale,oferirea lor este parte a unui proces continuu de căutare,atât a mea cât şi a voastră.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !



miercuri, 19 octombrie 2011

Intalnire duhovniceasca cu parintele Rafail Noica

                                                            „CE ESTE OMUL?”.
                                                                                                          
                                                                                                                                                                     Ierom. Rafail Noica
                                                                                                                                                                                     
 Omul – animal îndumnezeit! sau
 Omul – devenire dintru animal întru Dumnezeu

    Este o problemã care m-a frãmântat mai ales din ultima perioadã a scolirii mele, când un coleg îmi spusese cã stiinta a descoperit un peste care ar fi mai inteligent decât omul. Mai multe probleme mi s-ar fi pus atunci. În primul, rând i-am rãspuns, cã dacã e asa de inteligent, de ce nu face el avioane si radiouri, si îmi spune: pentru cã nu are mâini si picioare. Ei, lasã-mã, cã nici omul nu are aripi, dar zboarã. M-am întrebat ce este inteligenta, si dacã inteligenta este ceea ce distinge omul de animal. Si pânã la urmã, ce distinge omul de animal? Nu gãseam rãspuns la întrebarea aceasta, si multi ani n-am gãsit pânã când nu mi-a dat Domnul, si, prin viata monasticã si prin rugãciunile pãrintelui meu, am început sã înteleg.
Eu cãutam sã înteleg care e diferenta esentialã între om si animal, fiindcã or cât de inteligent ar fi omul, dacã este doar mai inteligent decât cel mai inteligent animal, rãmânem cu acest „mai”, si atunci, care este dovada cã omul este om, si nu e tot un animal, dar mai dezvoltat? Si, pânã la urmã, ce este un om? De ce credem cã omul este altceva decât animalul? Glasuri din lumea stiintificã spuneau cã nici nu este, cã e doar un animal, si s-au strãduit, tovarãsul Darwin si altii, sã ne convingã sã ne maimutãrim împreunã cu ei, spunând cã venim din maimutã si cã ne întoarcem în pãmânt, ca toate animalele.
Într-un târziu am înteles, cu ajutorul Domnului, cã omul, într-adevãr, este si un animal. Acest lucru îl vede si stiinta, dar, ceva mai departe, stiinta, prin însãsi definitia ei, nici nu poate zãri, fiindcã e cuprinsã în limitele pe care si le-a impus: ratiunea, experimentele si asa mai departe. Fãrã intuitie, devine credibil ce zic multisavanti, ziceau sau poate cã zic încã: cã, pânã la urmã, e numai pretentia omului, cãci, fiind un animal mai inteligent, vrea sã fie el buricul pãmântului, si, evident, dacã pisica (de exemplu) ar gândi ca omul, ar zice cã pisicimea este cea mai inteligentã, cea mai mare specie pe pãmânt.
Nu! În Cartea Facerii se spune cã Dumnezeu, care printr-un singur cuvânt – „Sã fie!” – a fãurit tot ce existã, când a ajuns la cununa facerii, a stat si S-a sfãtuit si a zis: „Sã facem om, în chipul Nostru si în a Noastrã asemãnare”. De ce s-a sfãtuit Dumnezeu, si de ce n-a zis: „Sã fie om!”. Pentru cã aceasta era altceva decât restul fãpturii. Nu noi, din mândria noastrã, ne socotim mai presus de animale, ci Dumnezeu, si prin Scripturã, si prin propria noastrã intuitie, si nu mândrie, ne spune cã asa a gândit El zidirea, si cã omul este cununa zidirii
Dar în ce constã diferenta între om si restul animalelor? Chipul lui Dumnezeu si asemãnarea. Ce înseamnã chip al lui Dumnezeu? Iatã cã ne zãmislim si nenãstem ca animalele, ne continuãm viata ca animalele; si nu zic asta într-un sens înjositor, ci o zic cât se poate de neutru;  e o realitate. Si noi, ca animale [la nivel biologic], dacã nu respirãm, dacã nu mâncãm, dacã nu bem, murim. Însã omul e un animal care are un potential pe care nici o altã fãpturã nu îl are. Chipul lui Dumnezeu în om este acel potential prin care acest animal poate deveni un Dumnezeu. Omul este o devenire, începând cu viata biologicã, animalã, si devenirea omului e o cãlãtorie în gândul lui Dumnezeu, e o cãlãtorie dintru biologie [animal] întru nestricãciune [dumnezeu]. De ce zic  nestricãciune, pentru cã biologia e bunã foarte, cã Dumnezeu în ziua a sasea si-a fãcut CTC-ul înainte sã se odihneascã, si a vãzut cã toate erau bune foarte? Însã biologia se terminã asa cum stim cã se terminã, iar prin cãderea omului biologia a ajuns sã termine si omul, adicã sã ajungã omul în pãmântul din carele a fost scos de cãtre Dumnezeu. Catastrofã? Tragedie? Nu. Tragic, si toatã istoria s-a umplut de atunci de tragic, dar refuz cuvântul „tragedie”, pentru cã, în Dumnezeu, tragedie nu existã, si nu poate exista. Si din acest tragic, din catastrofa cãderii, Dumnezeu, prin întruparea Lui, a scos pentru om  asa o mântuire!! O! de-am întelege-o mai adânc. Cã cel putin unul în istoria crestinismului, a izbucnit într-o zi zicând: „Fericit pãcat care ne-a dobândit asa un Mântuitor!”. Într-un fel, mai cinstit este omul astãzi decât era, pentru cã Mântuitorul nostru este Dumnezeu  însusi  întrupat, cã un mãdular al familiei, al speciei omenesti, este însusi Dumnezeu, fãcãtorul nostru. Sã zicem totusi: fericit pãcat? Stia acela ce zicea si nu zicea din neîntelegere teologicã, dar n-a putut sã nu irumpã într-un cânt de bucurie, însã, asa cum zice Pavel: „Atunci sã fericim pãcatul? pentru cã unde s-aînmultit pãcatul, a prisosit harul?”. Nu, pentru cã pãcatul tot pãcat este.
Stiti ce e pãcatul. O definitie mai teologicã spune cã pãcatul este moartea, care lucreazã în mãdularele noastre. Pãcatul este lucrarea minciunii. În Dumnezeu nu existã minciunã, minciuna este moarte, iar în Dumnezeu este numai viatã. Pãcatul nu are nici o slavã, dar mintea noastrã rãmâne în tãcere când observã minunile lui Dumnezeu. N-a putut sã nu exclame acel pãrinte în felul acesta: „Fericit pãcat”, dar nu ca sã fericeascã pãcatul, ci ca sã proslãveascã pe Dumnezeu, Care e de neînteles, cu o putere si o întelepciune de necuprins omului mai mult.
Omul, deci, este un animal. Ne începem viata biologic, ca toate animalele, dar în noi este un potential care ne dã cea mai mare inteligentã si nu numai; omul e, calitativ, ceva cu totul deosebit. Câtã vreme am crezut – cã am crezut tot ce mi s-a spus, mai ales la scoalã, am crezut în toatã învãtãtura, inclusiv evolutionismul -, câtã vreme am crezut în toate acestea, m-a atras si aceea cã însusi Darwin nu gãseste o verigã între ultimul animal si primul om. Eu ziceam cã veriga aceea nici nu existã. Dacã e adevãratã o evolutie, pãi acolo se terminã, la ultima maimutã. Dar acolo [la ultima verigã] este un salt, sau cum zice Avraam bogatului din Iad, e „o prãpastie peste care nu se poate trece”, nici de la animal la om si nici de la om la animal. Desi cãdem si noi într-o viatã animalicã, prin lucrarea pãcatului în noi, dar totusi pãcatul niciodatã n-a satisfãcut pe om, fiindcã omul rãmâne totusi chip al lui Dumnezeu, si, cumva, undeva, cândva, pãcatul se va adeveri ca minciunã, pãcatul îsi va da arama pe fatã si omul va întelege, sau nu va întelege, dar va suferi, fiindcã nu asta mã poate satisface, nu minciuna, nu surogatul, nu altceva decât ce este gândul lui Dumnezeu.
Omul – chip si asemãnare. Chipul lui Dumnezeu este ceva din alcãtuirea a tot omul, care îl diferentiazã radical de restul zidirii. Asemãnarea este împlinirea acelui  potential, si adevãratul sens al vietii omului este acea cãlãtorie pânã a dobândi asemãnarea cu Dumnezeu. Sfintii au dobândit-o fiecare în mãsura în care au dobândit-o. Nu sunt eu în stare sã mãsor (singur Dumnezeu stie care e mãsura), dar, în ei vedem ceva din acea asemãnare, din acea îndumnezeire la care cautã sã ajungã omul, si de aceea avem atâtea vieti de sfinti.. Îndumnezeirea tot omul o cautã, cã îsi dã seama sau nu. 
O cautã drept sau o cautã pãcãtos. Pânã la urmã pãcatul se poate reduce la un element esential: îndumnezeirea fãrã Dumnezeu, auto-îndumnezeirea. Omul, când se vrea mare si tare, el nu-si dã seama, cã nu vrea mai multi bani sau mai multã faimã decât aproapele, ci el, undeva, ar dori sã ajungã un Dumnezeu, si devine, în mãsura în care întelege el. Dracii sunt îngeri cu chipul lui Dumnezeu, care au cãzut de la adevãrata îndumnezeire în rãtãcirea auto-îndumnezeirii. Existã douã cãi, dar una e adevãratã: cea pe care ne-a arãtat-o Dumnezeu; cealaltã cale este ceea ce se numeste pãcat, si nu duce nicãieri – pe om [trup] îl duce înapoi în pãmânt, si sufletul în vesnicã despãrtire de Dumnezeu (hai sã lãsãm de-o parte tot felul de chipuri reale sau imaginare, tigãile din iad si frigãrile, toate acestea care sunt într-o mãsurã si închipuirea noastrã pe bazã de ceva real), vesnica despãrtire de Dumnezeu fiind iadul – fiindcã nici un suflet, nici un duh, nu a fost fãcut de Dumnezeu cu chipul lui Dumnezeu, ca sã rateze în halul acesta. 
Iadul este, dacã existã asa ceva ca loc în lumea duhului, este locul celor ratati.
Dacã omul este chipul lui Dumnezeu si în înfãptuirea finalã, asemãnarea, atunci ce este omul? Iatã cã adevãrata antropologie, studiul omului, trebuie sã treacã prin studiul lui Dumnezeu!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.